Doresc să încep cu o descriere facută de un prieten de-al meu Dan Deva, omul de la care mă inspir cu traseele pe care le fac în ultima vreme, și nu numai 🙂
{ Sper sa nu se supere ca l-am folosit 🙂 }
“Viața biciclistului, al celui ce se crede sportiv, călindu-se, din diverse rațiuni, în competițiile de amatori sau a celui catalogat a fi doar un biet plimbăreț, un etern “velo” cu prietenii după el, este sezonieră și intră sub capac odată cu apariția sezonului rece și, mai ales, a noroiului din pădure. Cu toate acestea există salvare, pentru că există drumuri de piatră pe care poți pedala liniștit. Sate, mai mult sau mai puțin năclăite, se înșiră unul după altul, biserici și case se petrec fără noimă, crâșme în care auzi și simți cam tot ceea ce are mai bun, mai murdar și mai sfânt societatea aceasta, drojderul și trogherul de acolo, întreaga savoare a vieții pastorale adevărate, rurale eminamente prin trăiri și nu cea expusă transfigurat de hipsteri în poveștile lor despre satul românesc, stă lenevind tihnită în aburii alcoolului de după munca ce, odată cu sfârșitul toamnei, e pe cale să se termine. Mestecând oriental la fel, fără pic de deosebire sau menajamente inutile, în românește și ungurește, presărând, din când în când vorbe dure, hazli, scârboase, zvârlite printre dinți cu paharul sub nas, la adresa tuturor, indiferent de vârstă sau sex, viața aceasta, din statul de observator pe care mi-l ofer fără reținere, este binecuvântarea mea sufletească și a locului străbătut ce doar așa devine și va fi unul original. Mult hulitului politician cel ce nu se ocupă de asfaltarea tuturor drumurile din România, lăsând comunități întregi izolate, pradă izbeliștei și a presupusei săracii ce vine, capătă, în momentele scurse pe caldarâmul de pietriș, statutul unui idol, prin simplul fapt că odată ce las în urmă o bucată de drum neasfaltat, mă rog lui, învederatului și nesuferitului, ca nici la anul să nu îl asfalteze…Altfel ar pieri totul în bitum.
Există, așa cum am scris la început, două categorii de bicicliști și între ele nu există nimic sau poate exist doar eu și încă câțiva ca mine…
De aceea, după o lungă călătorie mă opresc în fața birtului, singurul loc capabil în a-mi spune crudul adevăr al așezării, totul despre el, sprijin bicicleta de gard, mă pun la masă și întreb relaxat: Ce sat e aici?
…iar de aici începe totul…”